112 ani de la răscoala țăranilor de la Flămânzi

În acest an se împlinesc 112 ani de la răscoala țărănească din 8 februarie 1907, din satul Flămânzi, județul Botoșani, care s-a răspândit, în scurt timp, în toată țara. Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu morți și răniți

Cauzele revoltei par să fi fost distribuția inechitabilă a pământurilor, abuzurile săvârșite de către marii proprietari de pământ și mai ales de către arendașii desemnați de către aceștia, lipsa de preocupare reală a autorităților față de viața țăranului român, exploatarea țărănimii și lipsurile în care se zbătea aceasta. Răscoala de la 1907 a fost ultima revoltă țărănească din Europa!

În urma refuzului de a încheia învoieli mai lesnicioase, ţăranii l-au agresat pe administratorul unei moşii de aproape 30.000 de pogoane ce aparţinea unui nepot al fostului domnitor Mihail Sturza şi care fusese arendată trustului fraţilor Fischer.

Cele petrecute la Flămânzi au găsit un amplu ecou printre ţăranii din satele învecinate. Timp de aproape două săptămâni s-au produs frământări, au fost depuse plângeri şi cereri şi s-au creat diverse agitaţii de masă în momentulîntâlnirilor avute cu reprezentanţii autorităţilor.

Realizând că nu obţin un răspuns favorabil la problemele lor, ţăranii din nordul Moldovei au trecut la lupta deschisă. Astfel, zeci de sate din judeţele Botoşani, Dorohoi şi Iaşi, s-au transformat în câmpuri de acţiune ale răsculaţilor

Nici până astăzi numărul exact al ţăranilor morţi în timpul şi după represaliile de la 1907.

Cifre de 10-11.000 sunt vehiculate, la acea dată, de ziare cu orientarea socialistă (Adevărul, Dimineața) fără a avea dovezi concrete, aceste cifre vor fi preluate mai târziu de cei ce vor comenta evenimentele, conform celor ce au studiat arhivele ar fi vorba de 2-3000 victime, bilanțul Ministerului de Interne arată că au fost trimiși în judecată 7807 „pentru devastări” și 164 pentru omoruri, alte rapoarte ale instituțiilor statului vorbesc de 421 morți, 112 răniți, 1751 arestați.

La 18 martie a fost declarată starea de urgență, apoi mobilizarea generală, până la 29 martie numărul soldaților mobilizați ajungând la 140.000. Armata română a deschis focul asupra țăranilor, armata folosind chiar artileria în Oltenia, sate întregi fiind literalmente rase : aparent, 11.000 de țărani au fost omorâți și mai mult de 10.000 arestați.

Istoriografia occidentală contemporană vorbește adesea de 10.000 de morți în rândul țăranilor. Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9.000 de țărani.  În epocă, chiar și un istoric cu vederi de dreapta, precum Constantin C. Giurescu, care a fost un devotat slujitor al monarhului Carol al II-lea în perioada dictaturii regale instituită de acesta după lovitura de stat în 1938 (din septembrie 1939 până în martie 1940 Giurescu a fost membru în guvernul partidului unic (F.R.N.) creat de Carol al II-lea în timpul Dictaturii Regale), admitea într-o lucrare de istorie publicată în 1943 că represiunea armatei a fost excesivă.

Numărul exact al victimelor nu este cunoscut, și nici măcar desfășurarea evenimentelor nu e clară, deoarece guvernul a ordonat distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente, pentru a ascunde dimensiunea măcelului.

Numărul de morți raportat de diplomații aflați în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3.000 și 5.000 (cifrele diplomaților austrieci) și între 10.000 și 20.000 (cifrele diplomaților francezi). Istoricii pun cifrele între 3.000 și 18.000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11.000 de victime.

Evenimentele au continuat să răsune în conștiința română, fiind subiectul unuia dintre cele mai bune romane interbelice, Răscoala, de Liviu Rebreanu, publicat în 1932.

În ceea ce privește artele plastice românești, imaginea țăranului începe să apară în arta românească în secolele XIX și XX și aceasta sub influența romantismului francez. Dacă Nicolae Grigorescu (care a murit chiar în 1907) a reprezentat idilic viața rurală, Ștefan Luchian este primul artist plastic român care zugrăvește dramele cu care se confruntau țăranii din perioada Belle Époque. Astfel, tabloul La împărțitul porumbului, expus în 1906, devine un simbol al modificării modului în care este văzut țăranul în pictura română.

Surprinzând momente semnificative și dramatice ale răscoalei, operele pictorului Octav Băncilă au fost cenzurate în acea epocă, fiind acuzate în presă de tendință spre socialism morbid. Cea mai celebră astfel de lucrare este cea intitulată chiar 1907, reprezintă un țăran fugind disperat, printre răniți, de ploaia de gloanțe cu care fusese înăbușită răscoala.

Alte asemenea lucrări ale lui Băncilă au fost: Înainte de 1907, Execuția, Recunoașterea, Pâinea noastră cea de toate zilele, Povestea răscoalelor, La sfat, Cap de țăran bătrân, Sub escortă, Înmormântarea, După răscoale, Historia.

Alți pictori care și-au îndreptat atenția către această temă socială au fost: Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu Sion, Francisc Șirato, Apcar Baltazar.

surse: Wikipedia, cunoastelumea.ro