Încă mai avem o speranţă…

După-amiază de vineri… Început de week-end… Pentru unii prelungit, pentru alţii nu.  Autobuzul  în care mă aflam era full. Majoritatea călătorilor erau elevi ce reveneau acasă, după o săptămână de şcoală intensă. La un moment dat, se urcă în mijlocul de transport o bătrânică… Din batista ce o ţinea în sân scoate nişte bani şi plăteşte biletul, apoi începu să caute în jur cu privirea, poate-poate s-o mai găsi un loc liber şi pentru dânsa. Dar slabe şanse… căci, după cum v-am mai spus, autobuzul era plin ochi. Din păcate, mă aflam prea în spate, şi era aproape imposibil ca femeia in vârstă să ajungă până la mine pentru a-i ceda locul. Cu riscul de a-mi atrage multe antipatii, mă gândeam să iau atitudine, să le zic eu vreo două celor care nu işi ridicau ochii de pe telefoane… Dar imediat minunea s-a produs… Un tânăr, ce părea a fi cam de vârsta majoratului, s-a ridicat şi a oferit locul bătrânicii. Este de necrezut că am ajuns să ne mirăm şi mai ales să mai şi scriem despre un lucru care într-o societate civilizată ar fi ceva normal şi firesc.

Partea plină a paharului este că am constatat că educaţia şi bunul simţ încă nu a dispărut la cei ce noi îi denumim ,,generaţia facebook”.  Felicitări, tinere necunoscut, pentru gestul făcut, în tine şi in cei asemenea ţie ne sta speranţa în viitor. Poate atunci când tu vei ajunge să ne conduci, vom avea in sfârşit o viaţă mai bună şi cu motive de a zâmbi din ce în ce mai des.

Nicolae Luncaş