De ce facem cruce cu dreapta?
Creştinismul se prezintă în faţa lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar şi cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce.
“Sfânta Cruce arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Semnul Crucii este semnul iubirii nesfârşite şi, mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de oameni, o iubire care respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte… Semnul Crucii rămâne veşnic în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat şi Înălţat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi şi S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri… Mamele noastre făceau semnul crucii peste pâinea care urma să intre în cuptor, iar ţăranii încrustau semnul Sfintei Cruci pe poarta lor ca să intre pe ea în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfinţit, prin rugăciune şi fapte bune. Noi aşezăm crucea la margine de drum sau la răscruce de drumuri ca să ne aducem aminte de Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a zis: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa””, arăta Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în predica din Duminica Înălţării Sfintei Cruci din acest an.
Semnul crucii a fost folosit încă din vremea Bisericii primare, atât în cult cât și, din când în când, ca semn de recunoaștere, de apartenență la comunitatea creștină, ca un semn de prietenie într-un anumit sens, din cauza persecuțiilor împotriva creștinilor. Prima referință cunoscută la semnul Crucii apare în scrierile lui Tertullian (cca. 160-225 d.Hr.), care afirmă despre creștini că “la fiecare pas și la orice mișcare, când intră sau ies, când ne punem hainele și încălțămintea, când mergem la baie, când stăm la masă… în toate lucrările noastre zilnice ne însemnăm pe frunte cu semnul” (De Corona, 3). Regăsim la Sfinţii Părinţi o mulțime de referiri la semnul crucii și de îndemnuri de a-l folosi oricând este posibil.
Pare totuși relativ evident că modul cel mai răspândit de a face semnul crucii era de a se însemna doar pe frunte mai degrabă decât pe toată partea de sus a corpului. Prima atestare scrisă a acestei forme extinse apare în viața Sfintei Nina, evanghelizatoarea Georgiei, în secolul al IV-lea sau al V-lea: “Sfânta Nina a început să se roage îndelung lui Dumnezeu . Apoi a luat crucea (de lemn) și a atins cu ea capul, apoi picioarele și umerii reginei, făcând semnul crucii (asupra ei) și de îndată a fost vindecată” (Studia Biblica, V, 32).
Cum se face semnul crucii
Rădăcina și viața poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credința cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia.
Cuvântul “ortodoxie” înseamnă dreaptă mărire. Este un cuvânt grecesc, care nu s-a tradus în limba noastră ci a rămas aşa cum este în limba greacă, dar însemnătatea lui pentru noi este “dreaptă mărire”, orthos însemnând drept, dreaptă în limba greacă, iar doxia însemnând slăvire, credinţă, deci dreapta credinţă. Noi ne numim pe noi înşine ortodocşi ca să ne deosebim de ceilalţi creştini care nu sunt ortodocşi, ci sunt, zicem noi, eterodocşi. Ce înseamnă eterodox? Străin de Ortodoxie, străin de dreaptă mărire.
În practica ortodoxă este folosită mâna dreaptă, pentru că, după cum s-a menționat, ortodoxia înseamnă dreapta credință. Degetul mare, indexul și degetul mijlociu sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce inelarul și degetul mic sunt ținute în palmă. Cele trei degete astfel împreunate se pun pe frunte, apoi coboară spre piept; de acolo, mâna merge către umărul drept, iar apoi ea merge orizontal către umărul stâng. În timp ce se face semnul crucii, se rostește “în numele Tatălui” (când mâna e pe frunte), “și al Fiului” (când mâna coboară pe piept), “și al Sfântului Duh. Amin” (când mâna se duce de la un umăr la celălalt). Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane împărtășind aceeași Esență (natură). Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt și ambele în podul palmei reprezintă dubla natură, umană și divină, reunite în persoana Domnului Iisus Hristos.
Crucea – cale/misiune
Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). La modul general, ştim că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creştină a desăvârşirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. “Crucea vieţii” nu înseamnă doar necaz şi suferinţă, ci şi “misiunea vieţii personale”, împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credinţă, hărnicie şi conştiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârşit al Mântuitorului.
Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat urme adânci. Una dintre virtuţile pe care o dă suferinţa Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi a încercările vieţii, românii au dobândit putere sufletească şi de aici vine şi recunoaşterea lui Dumnezeu.
Brîndușa Dediu