13 ani de la moartea academicianul Zoe Dumitrescu Bușulenga

ZOE DUMITRESCU BUȘULENGA (n. 20 august 1920, București – d. 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț) a fost o personalitate a culturii române, cu o prolifică activitate de cercetător, critic și istoric literar, eseist, filozof al culturii, pedagog și politician român.

Se năștea la Bucuresti, în familia juristului Nicolae Dumitrescu și a Marei Apostol, cea care avea sa devina peste ani personalitate marcantă a știintelor umaniste, academicianul Zoe Dumitrescu Bușulenga.  Fiică a juristului Nicolae Dumitrescu şi a Marei Apostol. A absolvit Şcoala Centrală din Bucureşti, a studiat muzica la Conservatorul „Pro-Arte” dar, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, a trebuit să renunţe la cariera muzicală, îmbrăţişând, în schimb, după cum ea însăşi afirma, cariera de jurist a tatălui şi pe cea de filolog a mamei. A obţinut, mai întâi, licenţa în Filologia engleză şi germană, după care pe cea în Ştiinţe Juridice. În 1970 şi-a susţinut doctoratul cu teza Renaşterea – Umanismul – Dialogul artelor.

„Eu am fost un copil foarte bolnav, foarte bolnăvicios. Am avut toate bolile copilăriei. Aveam doctorii mei. Mi-aduc aminte, aveam un doctor bătrân, evreu, doctorul Soru. Un om admirabil. Care venea cu cupeul. Pe vremea aceea, doctorul venea cu gentuța de instrumente și cu cupeul. Și, în ciuda bolilor care îi îngrozeau pe părinții mei – săracii, eram singurul lor copil!, tata atâta mă dorise, că era întotdeauna disperat când mă îmbolnăveam; (…)”, mărturisea academicianul Zoe Dumitrescu Bușulenga într-un interviu acordat revistei România literară, în toamna anului 2005, publicat în numărul 37/2008.

În perioada 1948 – 1971 a străbătut toate treptele didactice de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, devenind şi şef al Catedrei de Literatură Comparată, din 1974. În acelaşi timp a fost şi redactor la Editura pentru Literatură şi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti, pe care îl va conduce din 1973, redactor şef al publicaţiilor academice „Revista de istorie şi teorie literară” şi „Synthesis”.

Alte funcţii deţinute au fost cele de vicepreşedinte al Uniunii Femeilor din Republica Socialistă România, în 1966, deputat în Marea Adunare Naţională, vicepreşedinte al Academiei de Studii Sociale şi Politice, din 1970, preşedinte al Comitetului Naţional Român de Literatură Comparată, membru corespondent (1974 – 1990) şi titular, din 22 ianuarie 1990, al Academiei Române, vicepreşedinte al acesteia, în perioada 2 februarie 1990 – 18 februarie 1994, director la «Accademia di Romania» din Roma, între 1991 şi 1997. A fost, de asemenea, membră a mai multor instituţii străine, Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (1973 – 1979), «Académie Européenne des Sciences et des Arts», cu sediul la Paris (1988), Academia «Europaea», cu sediul la Londra (1993).

A publicat volume de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice, memorialistică , prefeţe ori postfeţe la ediţii din operele unor mari scriitori români şi străini, unele traduse în limbile germană şi engleză, iniţiator şi coordonator al unor sinteze de istorie literară la Institutul „George Călinescu” etc. A debutat în 1963 cu monografiile Ion Creangă şi Mihai Eminescu, după care au urmat Surorile Brontë (1967), Renaşterea, umanismul, şi dialogul artelor (1971, 1975), Sofocle şi condiţia umană (1974), Eminescu – cultură şi creaţie (1976), Periplu umanistic (1980), Eminescu şi romantismul german (1986), Eminescu. Viaţa – Opera – Cultura (1989), Muzica şi literatura (3 vol., 1986, 1987, 1992), Itinerar cultural european (2001), Caietul de la Văratec, Convorbiri şi cuvinte de folos (2007) ş.a.

A fost decorată cu distincţiile Meritul cultural (1971), 23 August (1974), Ordinul bulgar „Kiril şi Metodie” (1977), Merito della Repubblica Italiana, în grad de comandor (1978), Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1986, 1989), Premiul Herder (1988), Premiul Adelaide Ristori (1993), Grande Ufficiale (1996). În 2003, i s-a acordat Ordinul Naţional Pentru Merit în grad de Ofiţer pentru întreaga activitate şi contribuţia la studierea, conservarea şi promovarea patrimoniului cultural românesc.

Deşi au existat voci care, după 1989, i-au imputat cedările în faţa regimului lui Nicolae Ceauşescu, imaginea ei a rămas aceea a unui om al cărţii. După moartea soţului său, Apostol Buşulenga, s-a retras la Mănăstirea Văratec unde, spre sfârșitul vieții, s-a călugărit sub numele de Maica Benedict A trecut la cele vesnice la 5 mai 2006, la Mănăstirea Agapia, si, conform dorinței testamentare, a fost înmormântată la Mănăstirea Putna.

„Venirea la Văratec a fost o întâmplare, să zicem. Dar nu este nimic întâmplător pe lume. Totul e făcut de sus. M-a invitat aici prietena mea Valerica Sadoveanu, în fiecare vară. Din ce în ce mai mult m-am apropiat de Văratec, am cunoscut Văratecul, am cunoscut celelalte mănăstiri dimprejur, m-am împrietenit cu preoţii, cu stareţii, cu călugării” evocă intelectuala în amintirile sale, citate de site-ul cuvântul-ortodox.ro.

sursa: Enciclopedia României, Români de Top